Traiam un tot pe care parca il mai
traisem odata, cu o eternitate sau doua in urma. Aveam cuvinte mari pe buze,
aveam buze pe buze, aveam maini pe buze. Aceleasi maini imi desenau infinit pe
spate, aceleasi degete se rasfirau crud peste degetele mele, asteptand contopirea.
Aceleasi bucati lipite prost din mine isi doreau sa plece de o mie de ori si
aceleasi parti isi doreau sa ramana odata. Visele sleite de perete imi faceau
inca cu ochiul dorindu-si sa ma vada plecata, canile de cafea de langa pat se
varsau in slow-motion si rasaritul se incapatana sa rasara iar, undeva intre a
5-a si a 6-a jaluzea portocalie si murdara. Nimeni nu mai batea la usa insa,
niciun ratacit nu ma intreba de ce nu fug sau de ce nu tip, niciun timp nu mai
credea ca o sa-l cred ca exista, nicio scrisoare indoita perfect nu astepta s-o
dezlipesc febril. Sublimul astepta undeva dupa colt sa ma ridic din pat, sa ma
scutur scurt de vise si sa constat ca s-au lipit de mine ca o a doua piele, ca
un al doilea suflet, copil inca. Atata perfectiune perfect de imperfecta, zeci
de “eu” si zeci de “tu” regasindu-se toti in acelasi timp, in acelasi loc si in
1000 de moduri diferite. S-au imbibat toate in pereti si podele si au iesit
acum, cand un “tu” din alt secol a venit sa mi te transforme in scrum de
tigara, sa mi te zguduie. Cum sa zgudui canile de cafea de langa pat, cum sa
zgudui rasaritul din jaluzele si sufletele date de pereti? Cum sa zgudui, sa
darami, sa construiesti, sa iei in deradere, sa scuipi, sa atarni, sa
mijlocesti, sa supui, sa arunci, sa vezi, sa domini, sa gusti, sa venerezi, sa
calci, sa presupui, sa intorci, sa desparti, sa ascunzi, sa ramai, sa adori, sa
omori..cum sa? Cum sa ai o podea plina de barcute de hartie inundate si lumea
sa le priveasca ca pe niste gunoaie, sa se aplece, sa le culeaga, sa le arunce?
Cum sa pierzi adoratia, fantezia, obsesia lor..pentru niste hartie uda? Dar mai
ales, cum sa vrei sa iubesti aceleasi maini si aceleasi gene, cum sa tii ochii
inchisi atunci cand trebuie sa-i tii deschisi si invers, cum sa te sinucizi
incontinuu, in fiecare zi, in fiecare secunda, cu fata ingropata intre
clavicula si barbie, intre aceiasi clavicula si aceiasi barbie? Si te mai miri
ca exista oameni care te considera proasta. De fapt nu, pentru prima data
exista un om care te considera proasta si iti place tare mult asta. Degeaba te prefaci ca nu. Iti place masca asta
nou descoperita de om simplu si clar, de apa lina cu reflexii obscene, de lut
de proasta calitate, mai usor de modelat ca cea mai proasta plastelina din cel
mai prost magazin din cel mai prost oras din cea mai proasta tara din lume. Gloata
te asteapta cu bratele deschise sa-i ingrosi randurile, sa-ti refaci prin ea
capetele rabdarii demult tocite, sa te speli in noroiul propriilor alegeri
necomplicate, legate de oameni necomplicati cu vederi necomplicate si creierase
minuscule si necomplicate in maretia lor, ca niste scuturi impotriva prostiei-
blindate cu prostie.
Pentru ca si tu poti fi gospodina
facand compot din merele de pe randul al 3-lea si prunele de la sfarsitul
paginii. Mai stii cand erai lumea?
Pentru ca Petre Barbu s-a intors cu fata,
pentru ca Michi te-a iertat pentru infidelitate si pentru ca lui Alex ii e
frica de tine si de ce i-ai putea fi. Dar tu nu esti nici Diana, nici Dianet, nu
meriti un Petre Barbu si de Michi nici nu poate fi vorba. Tu meriti un Alex cat
tine de mare, Mă..Nanuc!
