Ador să
mă îndrăgostesc de idei. Mă îndrăgostesc de ideea de tine, de ideea de a mă
arunca în mare şi de a înota în larg lansând ţărmul în urmă. Ador să ne certăm şi
apoi să te trag spre mine, să-mi înfig unghiile în pielea ta pe post de renunţare
şi ură, să te muşc mai tare şi din ce în ce mai încet. Să te văd cum mă îmbrăţişezi
cu genele şi mă dispreţuieşti cu buza de jos, cum îmi spui că sunt nebună după
noi fără să ştii că de fapt ideea de noi e ceea ce mă înnebuneşte şi doar
ideea. Ador să mă alergi prin casă ştiind că şi dacă mă prinzi, tot ne-prinsa
voi fi, tot ne-a ta şi cât se poate de a ta. Te piteşti după pereţii mei şi cauţi
uşi care uită să ţi se deschidă. Uşile din spatele altor uşi te fac să-ţi ieşi
din minţi. Dimineaţa, cafeaua nu e nici prea tare nici prea dulce aşa cum ai fi
jurat. Liniştea nu mă deranjează decât atunci când nu e a mea. Te am prin linişte
şi când facem gălăgie e doar din greşeală. Când facem gălăgie te trag spre mine
de găicile de la blugi şi te invit să crezi că mă ai o oră. Apoi ne ascundem mici
în noi ca şi cum ora aia nu ne-ar fi convins că tot ce trebuie ştiut zace pe
masa dintre noi, masa cu muşama verde şi uzată pe care am cumpărat-o împreună cândva,
pentru care ne-am certat cândva. Mergem pe strada ţinându-ne de suflet cu mâinile
în buzunare, adormim departe de tot ce înseamnă “Am” şi ne trezim cu aceiaşi
cafea nici prea tare nici prea dulce, pe care timpul a uitat s-o amestece
destul şi care ne face să scuipăm din când in când zaţ negru prin priviri. Poţi
să-mi dai te rog zahărul? Mi-a rămas puţin întuneric pe buze.
