Scrisori către Nănuc

    Tu.. Nănuc.. mai ştii? Mai ştii cum iți promiteam că-ți scriu ȋn fiecare seară şi dimineața rămâneai atârnând de colțul patului cu genunchii juliți aşteptând să vezi dacă o să calc pe tine atunci când mă ridic? Mai ştii când adunai firimiturile de pe masă şi făceai comisioane doar doar o să pun odată mâna pe pix şi o să înşir? Mă îngropai ȋn foi albe şi le făceai grele de tot ca să le simt şi eu trişam de fiecare dată făcând din ele avioane care nu ajungeau nicăieri. Hârtia mi se scurgea printre degete de fiecare dată când te vedeam mic şi prost aşteptând cuminte să se întâmple ceva. Acum eu aştept să se întâmple ceva. Aştept să uiţi tot ce ai învăţat de pe urma mea şi să mă duci acolo.. de fapt nu. “Acolo”. Ştiu că ridici sprânceana şi pufăi a neruşinare dar nu-i nimic, aşa fac şi eu când scriu aşa că o să te iert. Eşti chiar simpatic dacă stau să mă gândesc, mai simpatic decât mine oricum. Aşa.. spuneam că vreau să mă duci undeva dar nu oriunde. Ştii că stau prost cu orientarea în spaţiu aşa că va trebui să mă ghidezi tu. O să ai grijă şi să nu mă împiedic, şi să traversez strada cu grijă, şi să nu mă izbesc de cineva pe drum, de un om oarecare poate da dar nu de oricine. Simt că îţi vine să taci. Tu ştii ce înseamnă asta? Pentru că eu ştiu exact ce urmează să se întâmple.. mereu... ştiu eu. O să-ţi scriu mereu cuvinte pe care n-o să ţi le spun şi o să vrei mereu să vorbesc mai mult decât o pot face. Ăştia suntem noi mă blegule!

...

Diana scrie un roman
si romanul incepe cam asa:
"Intr-o noapte am gasit un drum
si se intampla ca el sa nu duca spre tine."