Tu.. Nănuc..
mai ştii? Mai ştii cum iți promiteam că-ți scriu ȋn fiecare seară şi dimineața
rămâneai atârnând de colțul patului cu genunchii juliți aşteptând să vezi dacă
o să calc pe tine atunci când mă ridic? Mai ştii când adunai firimiturile de pe
masă şi făceai comisioane doar doar o să pun odată mâna pe pix şi o să înşir? Mă
îngropai ȋn foi albe şi le făceai grele de tot ca să le simt şi eu trişam de
fiecare dată făcând din ele avioane care nu ajungeau nicăieri. Hârtia mi se
scurgea printre degete de fiecare dată când te vedeam mic şi prost aşteptând
cuminte să se întâmple ceva. Acum eu aştept să se întâmple ceva. Aştept să uiţi
tot ce ai învăţat de pe urma mea şi să mă duci acolo.. de fapt nu. “Acolo”. Ştiu
că ridici sprânceana şi pufăi a neruşinare dar nu-i nimic, aşa fac şi eu când
scriu aşa că o să te iert. Eşti chiar simpatic dacă stau să mă gândesc, mai
simpatic decât mine oricum. Aşa.. spuneam că vreau să mă duci undeva dar nu
oriunde. Ştii că stau prost cu orientarea în spaţiu aşa că va trebui să mă
ghidezi tu. O să ai grijă şi să nu mă împiedic, şi să traversez strada cu grijă, şi să nu mă izbesc de
cineva pe drum, de un om oarecare poate da dar nu de oricine. Simt că îţi vine
să taci. Tu ştii ce înseamnă asta? Pentru că eu ştiu exact ce urmează să se întâmple..
mereu... ştiu eu. O să-ţi scriu mereu cuvinte pe care n-o să ţi le spun şi o să
vrei mereu să vorbesc mai mult decât o pot face. Ăştia suntem noi mă blegule!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu